Devenim parinti. Poate nu am avut copilaria pe care am dorit-o. Promitem sa oferim copilului toata copilaria pe care noi nu am avut-o. Poate jucarii, poate haine, poate dragoste, intelegere, suport, libertate….

Dorinte, nevoi neimplinite… treptat, in relatia cu copilul ne surprindem facand lucruri pe care si altii le-au facut cu noi, desi candva am spus ca n-o sa le facem niciodata… dar au ramas urme…ascunse bine…

….ne surprindem de exemplu ca tipam la copil, asa cum altii au tipat la noi. De fapt, la cine tipam? La copil pentru ca nu ne asculta? Sau strigam la propria noastra neputinta? Copilul devine o tinta a neintelegerilor pe care le avem fata de noi insine

In fata copilului, vulnerabilitatile noastre incep sa se manifeste.

Aparent,tipam intrucat copilul nu intelege. De fapt, tipam pentru ca nu reusim sa ne facem intelesi. Oricum ar fi, reactia noastra este raspunsul la ceea ce simtim noi, la ceea ce a starnit in noi reactia copilului. Ceea ce comunicam prin reactia noastra, ii poate transmite copilului acelasi sentiment de “a fi neinteles”, sentiment pe care l-am trait si noi, copii fiind.

Nu raspundem la nevoia copilului, ci la cum ne simtim noi, intr-un anumit moment. Raspundem la ceea ce rezoneaza in noi reactia copilului. Anumite aspecte nerezolvate din trecutul nostru incep sa se iveasca si sa se manifeste. De exemplu: pe fond de iritare, ajungem acasa, pregatim masa, spalam copilul, sunt multe treburi de facut si este timpul pentru culcare. Copilul incepe sa se joace, i-am spus sa isi stranga jucariile si el parca nici nu ne aude. Atunci incepem sa tipam, reprosand ca niciodata nu ne asculta. Poate ar fi util si adaptativ ca in momentul in care simtim ca “aproape explodam de nervi”, sa iesim din camera in care se afla copilul, astfel incat sa amanam reactia noastra care se pregateste sa se manifeste. Dupa ce ne-am calmat am putea actiona, prin a lasa copilul sa aleaga intre cinci minute de joaca si povestea de noapte buna.

Intr-un moment de reflexie am putea sa ne intrebam pe de o parte care era nevoia copilului. Poate ca am ajuns tarziu acasa si isi dorea sa mai petreaca timp cu noi.

Pe de alta parte putem reflecta asupra noastra. Putem sa ne gasim raspuns la intrebarea: Ce insemna pentru mine faptul ca el nu ma asculta? Cum ma face sa ma simt?” Un raspuns ar putea fi: ma simt nervos pentru ca, copilul meu nu ma respecta, el nu ma asculta, ceea ce pentru mine echivaleaza cu “nu reprezint nimic pentru el”, ceea ce poate semnifica ca nu sunt important. Poate asa ma simteam si copil fiind, cand ceilalti pareau sa ma ignore. Interpretarea pe care am dat-o situatiei, sensul atribuit ne determina sa avem o reactie care debusoleaza copilul si ne genereaza sentimentul de vinovatie.

Asa am ajuns sa raspundem copilului din noi si nu copilului din fata noastra care isi doreste pur si simplu sa mai ramana treaz, din diverse motive. Nu mai auzim nevoile copilului din fata noastra, pentru ca cel interior il acopera pe cel din exterior.

Rolul de parinte ne ofera ocazia de a ne reconstrui pe noi insine, reflectand asupra experientei noastre, asupra relatiilor cu persoanele semnificative din trecutul nostru. Pentru ca, in relatia noastra cu copilul se nasc uneori raspunsuri in care se reflecta,aspecte nerezolvate din istoria noastra. Modul in care noi integram experienta noastra trecuta in prezent, felul in care dam sens emotiilor noastre, evenimentelor trecute din viata noastra, felul in care ne construim povestea vietii noastre ne ajuta sa avem relatii mai sanatoase cu copiii nostri. Asa ne putem acorda sansa de a ne dezvolta armonios si noi si ei si relatia dintre noi.